joi, 26 noiembrie 2020

Despre perverși

Voi v-ați gândit vreodată cât de perverși sunt ăștia din Vest? 

S-o luăm dinspre Est spre Vest, ca să fie totul clar: în Rusia vezi statui și monumente cu Lenin, clasa muncitoare, soldații eliberatori, poeții și dramaturgii clasici. Toți îmbrăcați frumos, cu căciuli în cap, așa cum se cuvine.

Cum cobori spre țări mai calde, ca de exemplu Grecia, hop! apare David, cu un frisbee în mână și în $%@& goală! Iar Venus se uită la el, cu țâțele pe-afară!

Bă, să zicem, totuși, că grecii au chestia asta în sânge. Da' ce mai zici de italieni?! Du-te în orice oraș din Italia care începe cu "Ve", ca de exemplu Veneția, Verona, Veorica... scuze, Veorica nu e oraș, e copac.

Ce-o să vezi acolo? Îngerași care se pișă în fântâna din piața orașului!

Oke, m-am gândit: cu ce-s eu mai prejos decât un îngeraș? Așa că m-am pișat și eu într-o fântână! Da' bulangiii de milițieni italieni m-au băgat în arest și mi-au dat și amendă! Discriminare! Păi ce dracu', eu m-am dus la îngerași în Rai să mă piș?! M-am pișat la mine acasă, pe Pământ, cum ar veni!

În fine. 

Bă, da' până și opăriții ăia din Danemarca sunt perverși! Au pus o sirenă în Copenhaga, pe malul bălții, dar n-au pus pe ea nici măcar o cămașă! Stă biata femeie în nuda goală, îngheață acolea, și din când în când mai vine câte unul și o decapitează!

Acuma voi vă umflați în pene, a? Ziceți: "Păi noi, românii, nu suntem perverși, noi suntem decenți! Noi avem Eminescu, Ștefan cel Mare, Kogălniceanu!"

Da? Think again! (Mai gândește și cu capul tău, bă! - în traducere)

Dacă ajungeți în București și doriți să vizitați, să zicem, Muzeul Național de Istorie (deși e puțin probabil, bețivanilor), o să vă șocheze, chiar pe treptele de la intrare, un Traian tuns cu ceaunul, în #^%$ goală, cu un câine în brațe!

WTF?! Ăsta e Traian, împăratul roman care ne-a civilizat?! Ăsta e ăla care ne-a făcut drumuri pavate, apeducte, stațiuni balneoclimaterice?! Du-te, bă... Nu pot să cred că nu i-au mai rămas bani să-și cumpere o pereche de chiloți...

Da' mă rog, e posibil ca aia să fie versiunea "Traian după o lună în Vaslui, ținându-și viitoarea soție în brațe".

Ok, ok, n-am nimic cu zoofilii, chiar dacă mă amuză și acum bancul ăla:

Un cioban își păzea turma de oi, care păștea. doooh! 

Apare proprietarul pășunii și-i zice ciobanului:

- Bă, ciobane, mută-ți oile de pe pășunea mea!

Ciobanul, sprijinit în fluier:

- Iaca nu le mut!

- Ce zici, bă?! Vezi că poate-ți f.. una!

- Poți să le f... pă toate, că nu-s ale mele!


Să revenim: nici măcar Bucovina nu a scăpat de perverși!

Cum urci de la Sucevița spre Câmpulung Moldovenesc, pătrunzi în pădurile de fag care au dat numele acestor locuri. Bukowina înseamnă Țara Fagilor, pentru prostălăi.

Chiar după ce ți se înfundă urechile de la diferența de altitudine, brusc, îți răsare, chiar în vârful Pasului Ciumârna, o... palmă.

Monumentul chiar așa se cheamă: Palma.

Păi cât de perverși au putut să fie oamenii care au pus tocmai în vârful muntelui tocmai simbolul bărbatului virgin sau singur?!

Nu se poate așa ceva! 


miercuri, 30 septembrie 2020

Definiția Adevărului

Adevărul este oglinda pe care toți o au, dar în care foarte puțini au curajul să se privească.

miercuri, 19 august 2020

Poezie doar pentru dor


Număra-mi-ar kilometrii norurile

Și culege-m-ar din iarbă dorurile!

Pân' ce-or arde-n ceruri zorurile

Și m-or văzduhi cocorurile...

 


miercuri, 5 august 2020

Am fost vizitați de către extratereștri? O minciună!

De ce să dăm vina pe bieții extratereștri pentru realizările noastre? 

Oamenii, din cauză că sunt deștepți (cu excepția noastră, desigur), au bănuit ei cam dintotdeauna că nu au apărut așa, țuști! ca un găinaț misterios pe mașina proaspăt spălată. Cineva a trebuit să-i găinățeze pe Pământ. Ei, asta l-a învățat bunicul lui Matusalem pe Cain, iar Epopeea lui Ghilgameș a confirmat-o. 

Chiar și filosoful Damigene... Damigene?! Wtf?! 

În fine, ăla care locuia într-un butoi. Foarte ingenios, homeles-ii din ziua de azi s-ar putea inspira de la el, mai ales că acum se găsesc butoaie din plastic, ușor de mutat.

Să revenim: Damigene n-are treabă. Am vrut să zic Descarcătes. Filosoful Descarcătes (sau Descartes pentru francofagi) a zis: Corgito, ergo sum!

Și ce-a pățit?

A murit!

Bine, nu atunci, a murit după vreo câțiva ani, într-un incident amoros: se uita după o gagică și a căzut într-o groapă.


Booon!

Acuma, dacă vorbim de extratereștri, îmi voi pune o întrebare retorică la care vă rog să nu răspundeți și voi: cât de proști să fie extratereștrii ăia ca să consume atâta motorină ca să ajungă pe Pământ?! 

Fraților, eu nu vă spun cu răul, dar băgați-vă mințile în cap! Noi, de exemplu: ce facem noi? Ne chinuim să ajungem pe Marte. Bun, Când o să ajungem pe Marte o să căutăm să ajungem pe Saturn, pe Anus sau care-o mai fi în apropiere. Da' ce să facem acolo? 

Voi v-ați gândit vreodată că o să fiți niște moșnegi într-o bășică de sticlă, care cultivă barabule pe planeta Anus, în anul 22345? S-ar uita tinerii ăștia de pe Pământ la voi cu ăla... zi-i... ăla cu țeavă care te uiți prin el și vezi vecina din blocul celălalt... cum îi zice, frate?! Nu la vecină, bre! La țeavă! Așa, microscopul. S-ar uita la voi cu microscopul și s-ar întreba: 

- Coae, ia uite, mânca-ți-aș, ce face moșu'!

- Dă-l dreacu', culege barabule!

- Da' cum a ajuns acolea?!

- Habar n-am, hai înapoi pe Roportal, ce dracu' mă plictisești cu moșnegii ăia de pe planeta Anus?!


Deci, e nasol. Ne-am blocat pe Anus. Nu mai avem lemne, motorină pentru rachetă, mâncare pentru pisici și ne-au mai rămas doar 80.000 de tone de vodcă.

Acuma, dacă eram mai deștepți, nu plecam să culegem barabule pe Anus, stăteam dracului acasă și cumpăram din piață, de la speculanți!

Da' noi ne-am dus așa, de ambiție, ca să fim mai tari ca rușii, și ne-am dat seama că ne-am blocat!


Booon!


Păi voi gândiți că extratereștrii ăia nu s-au gândit din timp la problema asta? Ce rost ar avea să mergi cu racheta o distanță de 1800 de ani-lumină ca să plantezi niște oameni și niște femei și după aia, în loc să le lași niște televizoare, le trântești niște bolovani de zece kilometri, te joci cu sabia laser și cioplești cărămizi în formă de puzzle la Quatclactalzuazzecatl... dracu' să-l ia, sau cum i-o zice, că mi-am sucit limba și era să-mi înghit omulețul!

Deci faci toate astea și pleci?! Unde pleci? Păi stai așa, frățicule, că nu merge! Eu dacă eram le legam rachetele cu șfoară între ele și înghițeam cheia! Păi nu ți-e rușine?! Ce să facem noi cu bolovanii și cu piramizile ăștia? 

Paranteză: din această cauză au început mayașii să se urce în vârful piramizilor de la ei și să decapiteze întemnițați rezultați din campaniile beligerante anterioare. (Aici am încercat să folosesc un limbaj academic, dar nu mă întrebați ce am vrut să spun, pentru că nu aș putea să vă spun).

După aia au venit spaniolii și l-au fugărit pe Montezuma din Quazaclutlizclatl... ptiu!

În fine, blablabla, asta o știe toată lumea, nu mai trebuie să v-o repet și eu.


Ba da! Extratereștrii s-au gândit din timp la problema asta! (vezi prima frază de după "Booon!"-ul anterior)

Și drept urmare, nu au mai venit așa de departe! Au stat acolo, la ei acasă, unde există inteligență, viteza luminii, aur, tablă, vodcă, dracu', lacu', ce le-o mai trebui lor acolea!

Băi oameni buni, cum ar veni: de ce să mă duc eu în Colorado, U.S.A. să culeg gândaci, dacă pot foarte bine să merg în grădina din spatele casei mele, că e plin de gândaci?!

Păi nu? 

Pe logica asta, de ce să bată săracii extratereștri atâta drum ca să se scalde în balta noastră, când au ditamai bazinoiu' la ei acasă?!


Nu, doamnelor, domnilor, stimați invitați, domnule Președinte, onorată instanță, dragi copii, stimate domnule Președinte de Consiliu Județean! (Întotdeauna mi-am dorit să zic asta, mă scuzați)

Extratereștrii nu ne-au vizitat! Eu nu neg existența lor, neg doar faptul că ar fi putut să fie atât de proști să bată cărarea pân' la noi.

Eu zic că toate chestiile alea, Hedgestone, Piramizile din Kehops, ălealalte piramizi, de la Quatclotlaxactl... dreacu', toate au fost făcute de către oameni, de frica popilor de pe-atunci. 

Păi aveți exemple și în zilele noastre, chestia asta încă nu a trecut! Nu avem noi în România peste 14000 de biserici, bisericuțe, mănăstiri și schituri? Nu avem noi oameni și femei care, exact ca strămoșii noștri coborâți din cocotier, umblă pe genunchi și se tem când tună că s-a enervat sfântul Ilie? Ăștia sunt extratereștri: popii!

Și cu asta am zis tot. 

Vă mulțumesc și să vă dea Dumnezeu sănătate și Măicuța Domnului!

marți, 4 august 2020

Boabă de rouă

  

Apăreai, strălucindă, prin fuioare de ceață

Pe un deget de pin ascuțit și verzui;

Curcubee de raze împletind nimănui

Preschimbai algoritmul și-l numeai "dimineață".

 

Te vedeam, beat și tandru, cu un ochi de poet

Cum cădeai, mângâiată de un vânt trecător

Și mureai pur și simplu, ca un gând călător

Îngropat în uitare de-un gropar desuet.

 

Dar... miracol! Prin fuioare opace de ceață

Răsuflate de seva din verdele-abis

Răsăreai iar și iarăși, inocent compromis

Adunând aurore, construind dimineață.

 

Au mai fost și milenii când cădeai ca și când

Întunericul umed ți-ar fi rupt așteptarea

Dar, când Pinul ți-e tată și mamă ți-e Marea

Tu renaști chiar prin aer, prin albastru, prin gând.

 

Infinit ți-e destinul, curcubeu și chemare

Lac de rouă îți ești din căderi ne-ntrerupte;

Uneori vântu-ți fură din jurnal pagini rupte

Și le-neacă-n corăbii scufundate în mare.

 

Fii mereu curcubeul, răsărit, bob de rouă

Ai răbdare cu vânturi ce te-aruncă-n uitare

Și transformă-te-n Lac, și transformă-te-n Mare 

Când tu și cu Vântu-ți transforma-vă-ți în "vouă"

Poezie colorată


Verde-m-aș, dar galben mi-s
Fusei roșu doar în vis
Negrul m-a împins mereu
Pe strâmb drum spre copârșeu.

A rămas în urmă-mi gri
De zăpezi și poezii
Cuget mov, plătindu-i bir,
Vâslind alb spre cimitir.

Argintiu, privind în sus,
Ochiu-mi mort zice că nu-s.
Dar, portocaliu și hâd,
Vă străveziesc și râd.

Poate-n cer m-oi albăstri
Când culoarea n-a mai fi
Dar nu-mi pasă, fiindcă eu
Sunt color, ca Dumnezeu.

Tra-la-la-la-la-la-leu
Colora-m-ar Dumnezeu.
Și pe voi, cum vă doriți
Numai maro să nu fiți
Ca cartofii cei prăjiți.

vineri, 23 ianuarie 2015

Poezii de-ale mele

Avatar

Animalul din mine nu priveşte în jos
Spre pământul şăgalnic deschis, ce m-aşteaptă
Cub de aer şi sunet decupat grandios
De groparul neutru cu privire-nţeleaptă.

Animalul din mine nu priveşte în sus
Spre un înger şăgalnic străjuind Paradisul
Lac de vid şi de stele, Răsărit şi Apus,
Neştiută dilemă: e viaţa, e visul…

Animalul din mine nu priveşte deloc
E tentacul şi gheară, sugrumare şi gheaţă
Şi cu gesturi crispate azvârle în foc
Resturi: suflet, iubiri, sentimente şi viaţă

Să continui să-ncui uşa negrelor vise?
Să las fiara să urle acolo, e bine?
Ori alături să mergem spre tărâmuri ucise
Eu, un zâmbet şăgalnic şi animalul din mine?

Câinii mei sălbatici



Prind câini sălbatici și-i strecor
În visul tău cu umeri goi
Privesc mirat un trist decor,
Visez ciudat, din doi în doi

Iar câinii mei sălbatici mor
În visul tău, și lacrimi curg
Se sparg de pietre reci, și dor
Formând un sângeriu amurg

Iar câinii mei sălbatici, morți,
Se zbat și sfâșie pustiu
Cautând, printr-ale vieții porți
Să tragă-n moarte tot ce-i viu

Iar eu, absent și rece – tac
Suflând uitate nopți de fum
În juru-mi gânduri negre zac
Acoperite-n praf de drum…

Octombrie 2010



Autoportret




N-am poezii în suflet , am doar verzui și negru,
Şi-albastru rece-tundră cu scrâșnete de ură
Nu sunt nici sfânt, nici cast, nici bun și nici integru
Iar drumul meu e singur și presărat cu zgură.

Nu caut împăcare, nu iert, nu chem aproape
Din sfera-mi caldă încă nu vreau să ies afară
Sunt orb plutind ferice pe-a cerurilor ape
Nu-mi trebuie nici vâsle, nu-mi trebuie nici scară.

Sunt doar un gând, iar gândul nepăsător sau trist e
Cautând să-și împlinească menirea nenăscută
Colind Eternitatea, schimb mii și mii de piste
Doar când și când mă-mpiedic de-o lacrimă pierdută

Pierdută… sau ascunsă, ori mai degrab’ uitată
Spre a nu fi vreodată prilej de poticnire…
Şi iar plutesc prin stele, la fel ca niciodată
Izvor secat de lacrimi, apus cuprins de-orbire…

Septembrie 2011



Gând ultim, iar



Ţi-aş spune, iubito, să vii
Să-ţi dau infinituri de stele
Şi sufletul meu printre ele
Dar tu, draga mea, să nu știi.

Ţi-aş spune, iubito, să stai
Să-inoti în oceane rebele
Născute din visele mele
Dar tu nici habar să nu ai.

Ţi-aş spune, iubito, să pleci
Şi firul să-l rupi după tine
Să smulgi toată viaţa din mine
S-o-nchizi între iceberguri reci.

Ţi-aş spune acestea în vis
Dar somnul din mine murise
Şi-atunci, muribund, fără vise
Ţi-am spus doar atât: m-ai ucis…

30.05.2011



Adagio, eu



Vom vedea de-i târziu sau devreme; oricum
Suntem drumuri urmând o visare de drum
Suntem fire de gânduri, suntem glas de poveşti
Confundăm definiții: oare sunt?... oare ești?...

Oare suntem?... de-i “da”, de ce suntem hoinari?
De ce ramuri de gânduri ne mențin solitari?
De ce, ‘n loc să fugim spre un cosmic sărut
Preferăm să visăm, cu picioare de lut

Şi cu aripi de vânt, prea firave de zbor
Care pot ridica doar un gând, sau un dor?
Chiar și lacrima albă și pură-i prea grea
Pentru aripi de vânt? Nu o știm…, vom vedea.

31.05.2011




Oblic

Aruncă-mi iarna peste umeri, vag,
Ca pe-o scânteie ruptă dintr-o faclă
Ce străjuie, zbătându-se, o raclă
În care doarme greu un suflet drag…

Îmbată-mă cu rece infinit
Şi alb ca steaua fără de culoare
Sau greu ca gând de singur pe-o cărare
Sau mort ca un tunel fără sfârșit.

Renunță-mă pe muchii de oglindă
Să văd binar, sălbatic, nedescrisul
Să mă înec binar, sorbind abisul
Ce vrea mereu în mreje să mă prindă.

Şi-apoi aruncă-mă în praf de lună
Să mă amestec veșnic cu lumina
Să-mi aflu visul, taina, rădăcina,
Să-mi aflu, ruptă, inima nebună.

Mai 2011



De lut


De mă voi pierde-n aer, atomii explodându-mi,
Să nu mă strângi pe-aripă de zmeu sau de morișcă
Căci voi zbura prin lume, cu grijă alegându-mi
Destin ușor, de briză ce valurile mișcă.

Dacă, din întâmplare, de lună mă voi frânge
Să nu-mi întuneci calea cu norii disperării
Căci plin îmi va fi trupul de raze, nu de sânge
Şi voi zbura agale spre pajiștea uitării.

Dar când voi fi deodată copac cu crengi stinghere
Sau când voi fi rugină, sau plumb, sau rocă dură,
Sa-aduni căzute gânduri și lacrimi efemere
Şi să le-ngheţi de-a pururi în sloi de gheață pură
(Dar te previn, ai grija: sa nu îl bagi in gură!)

2011



Altceva, nu eu…


… O stâncă de-aș fi, sau o ploaie de vară,
De-aș fi adiere în crengi de molid
Sau tunet în noaptea ce iute coboară
Ori stele albastre, cuprinse de vid

De-aș fi neființă sau fulg de zăpadă
De-aș fi amăgire, sau deal, sau pădure
Sau rază de lună ce-i gata să cadă
Pe lupii ce urlă, cu hainele sure

De-aș fi orișice – în afară de mine….
De-aș fi însăși Moartea, murind într-o moarte
Ar fi suficient pentru ca să-mi aline
Dorul de tine, cât vei fi departe?…

decembrie 2009

marți, 20 ianuarie 2015

Tulai, doamnie!

Coco si Nishu (perushii mei) 
au inceput sa se invete cu mine. Nu se mai sperie cand injur sau cand stranut pe ei, imi scuipa seminte in cap, ma fluiera, ma injura inapoi, pe limba lor. Cu vreo ora in urma, cand m-am intors de la veceu (am veceul in gradina, pozitionat strategic, intre stratul de rosii si cel de marar), vad o umbra dupe mine. Prima data am crezut ca nu mi-am legat bine nojitele de la opinci, dar dupa aia umbra mi-a zis: meu! mou! marou! brrr! morgh!
Ma holbez eu mai cu bagare de seama. A, tu erai, Arculetz, 'tu-ti ceapa ma-tii! cevr
Arculetz e motanul meu. Incepe sa se frece de mine, sa-mi explice ca mrrr, ca grrr, ca moou, ca el vrea in casa.
Bine, da' cu perushii ce ne facem?
Sa mor eu, parca mi-a zis Arculetz, nici n-o sa ma uit la ei!
Bine, ma, hai. Pana la urma tot o sa trebuiasca sa va cunoasteti. L-am luat pe Arculetz in brate si l-am dus in holul principal, unde, pe o masa, flecareau Coco si Nishu. Cand ne-au vazut, mucles. Se uitau la noi cand cu un ochi, cand cu altul, de parca mi-ar fi spus: ba, esti prost? Ghemul asta de blana ne haleste cu tot cu pene.
Arculetz s-a tinut de cuvant pana una-alta, nici nu s-a uitat la perushi. Incurajat de atitudinea lui pasiva, l-am depus elegant pe capatul mesei, aflat la vreun metru distanta de celalalt capat, unde perushii se uitau la noi ca la desene animate.
Ei, in fractiunea de secunda in care l-am lasat din bratele-mi paroase pe Arculetz, nebunul dracului s-a repezit spre colivie cu asa o viteza, incat m-a luat total pe nepregatite. 
Daca Nishu si Coco mai scuipa seminte acum si umplu cusca de gainat, se datoreaza celor doua chestii care urmeaza:
1. Masa era bine stearsa cu Pronto, era ca un patinoar in miniatura, asa ca Arculetz nu prea a avut cum sa prinda viteza;
2. Am jucat mult tenis de masa la viata mea, asa ca am reflexe excelente. L-am prins de ceafa in ultima clipa si m-am aruncat afara impreuna cu el, cu inima batandu-mi nebuneste.
Am oscilat intre a-l taia pe loc in doua cu fierastraul circular si a-l trimite cu un sut in cur la vanatoare de soareci. Pana la urma, vazand cum se uita la mine cu privirea aia de "da' ce pana mea am facut acuma?!" l-am depus calm pe trotuar l-am mangaiat, am intrat in casa si am baut un pahar de jinars din sticla primita asta-toamna de la taica-meu.
Aaaaaah, te unje la suflet!
Prostu-s, doamnie...

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Legenda maciucilor binecuvantate



Eheheeei, draga mosului, cica era odata, demult, da' nu tare demult, un sat la poale de munte, in care oamenii nu traiau cum traim noi azi, ci aveau alt mers al vietii. Se zice ca acel dar minunat le-a fost dat de un popa care a fost ajutat de locuitorii satului cu hrana si adapost pe cand se ratacise, intr-o iarna cu vreme cumplita. 
Popa a ramas in sat pana in primavara, cand s-a dezmortit vremea si s-a deschis poteca dintre munti.
Intr-o dimineata, a iesit popa in pridvor cu desaga pe umar si a racnit, sa-l auda tot satul:
- Baaa, bulangii obsedati sexual ce sunteti, m-am tot gandit cum sa va multumesc ca mi-ati scapat de la mierlit. Stiti ca nu am avere (si chiar de-as fi avut, nu-s fraier sa o impart cu voi!), dar am facut pentru voi o mare rugaciune noua, inventata de mine, care va costa cat va lasa inima sa-mi dati, dar nu mai putin de 5 lei fiecare, ca sa adun si eu macar de-o masina.
Oamenii din sat erau bogati, pentru ca se ocupau, ca si acum, cu furtul lemnelor din padurea statului, asa ca indata s-a adunat o caramida de bani pe care popa si-a indesat-o in chiloti, a binecuvantat multimea de fraieri... adica de oameni, si s-a tot dus pe cararea dintre munti, unde a si murit in aceeasi seara sfasiat de un urs, pe cand se caca langa barlogul acestuia.
Au ramas oamenii din sat dand din umeri, ca nu si-au dat seama ce rugaciune ar fi putut sa faca popa pentru ei si cum le-ar fi putut ajuta, dar au ramas in suflet cu multumirea binelui facut unui semen in nevoie.
......
Au trecut vreo 60 de ani de la intamplare. In satul nostru oamenii imbatraneau si mureau, lasandu-i pe altii sa se nasca si sa le duca numele mai departe. 
Oamenii imbatraneau si mureau, mai putin Aglaia, vaduva la care statuse popa in gazda toata iarna. Babele de-o seama cu ea se uitau cu pizma la Aglaia, care abia daca incepuse sa incarunteasca, dar care arata ca de 30 de ani, nu de 80, cum ar fi trebuit.
Au inceput sa iasa vorbe in sat, cum ca Aglaia ar fi vrajitoare, ca s-ar fi vandut lui Aghiuta si alte vorbe, care mai de care mai cu venin si spaima.
Intr-o zi s-au adunat toti oamenii si au tabarat in casa Aglaiei. Au legat-o de maini si de picioare si au dus-o la judecata.
Saraca femeie degeaba a zis ca are metabolismul mai bun, ca e raw-vegan, ca a facut lifting facial si fesier, oamenii nu au crezut-o, dar, fiind buni la suflet, au hotarat sa o ierte, dupa ce o vor spanzura si o vor arde pe rug.
Cand a vazut Aglaia ce nu mai e de gluma, a zbierat:
- Ho!!! Nebunilor! Va zic taina care ma tine tanara daca fagaduiti ca ma sloboziti.
Oamenii au promis ca o vor slobozi. S-a creat un pic de confuzie din cauza galagiei si din cauza unui mosneag care a inteles ca femeia vrea ca oamenii sa se slobozeasca pe ea. Pana sa se lamureasca treaba, cativa flacai neinsurati s-au si slobozit pe biata femeie, care, legata fiind, nu a avut in ce parte sa se fereasca.
Dupa ce s-a linistit zarva si au fost sterse slobozeniile, primarul a racnit:
- Acuma zi care-i taina!
- Zic, dar intai dezlegati-ma, dati-mi o bicicleta si un avans de 200 de metri.
- OK, zise primarul, si facu semn consilierilor, care se repezira cu bicicleta si cu o ruleta, cu care au masurat distanta intre Aglaia si restul satului.
Aglaia s-a pozitionat pe bicicleta.
Primarul a racnit iar:
- Acuma zi-i!
Iar Aglaia, dandu-si drumul la vale pe bicicleta, le-a strigat razand:
- Baaa, prostilor, stiti de ce am ramas tanara? Fiindca popa a zis ca oricine din satul asta suge maciuca o data, sa-i mai fie pusa o luna de viata la catastif! S-apoi eu am tot supt toata iarna, baaa!
In acel moment Aglaia s-a prabusit cu bicicleta intr-o prapastie. Primarul a privit lung dupa ea si a zis cu regret:
- Saraca, o fi ajuns la capat cu socoteala suptului, sa-i fie tarana usoara...
Nimeni nu a crezut vorbele Aglaiei, si s-au imprastiat toti pe la casele lor, ingandurati.
.........
Au mai trecut vreo 30 de ani. Femeile din sat parca inflorisera, timpul trecea peste ele abia atingandu-le. Pesemne ca incercasera rugaciunea suptului maciucii si le ajutase.
Dar, pe cand femeile isi duceau viata cu bucurie, barbatii aratau tot mai prapaditi si mai imbatraniti. Cand au vazut ca li se apropie sfarsitul, s-au adunat in taina intr-o seara la caminul cultural, fara sa stie femeile, si au inceput sa se sfatuiasca:
- Fratilor, nu se mai poate! Femeile noastre o duc ca puii sub closca, iar noi ne alegem cu maciuca supta si cu vlaga pierduta!
- Ce sa facem, Ioane, zise altul, ca femeile au dat de viata buna si nu se lasa de supt. A mea cel putin imi suge maciuca in fiecare seara, cred ca deja are pusi deoparte vreo 150 de ani, fi-re-ar a dreacu' sa fie!
- Pai si-atunci ce sa facem, sa murim asa, ca prostii? racni unul mai tinerel.
S-au gandit ei ce s-au gandit, iar unul mai curajos a zis dintr-o data:
- Ce-ar fi sa ne luam lumea-n cap, sa ne ducem unde-om vedea cu ochii? O sa ne fie greu, ca ne-am invatat cu maciuca supta, dar macar scapam cu viata!
- Asa e, are dreptate! Sa fugim, fratilor! Salvati-va viata si maciuca! strigara toti, gramada.
Dar primarul racni dintr-o data:
- Hooo, idiotilor! Degeaba fugim daca mai avem viata in noi numai pentru cateva luni!
Se facu liniste. O voce sfioasa intreba din multime:
- Si-atunci ce-i de facut?
- Eu zic sa vedem daca nu merge rugaciunea si la barbati, zise primarul, rosu la fata ca o sfecla rosie proaspat scoasa din pamant, si la fel de murdar.
- Pai cum?! intrebara oamenii, uluiti.
- Uite-asa, ia sa-mi suga cineva dintre voi maciuca, sa vedem daca se mai intremeaza.
In multime se isca un val de injuraturi si proteste:
- Ba, cacatule, adica noi te-am facut primar si tu ne iei la misto?! Ne zici noua sa-ti sugem maciuca?! Da' sa ne-o sugi tu cu ma-ta, ba boule! Huooo! Oarbaaa!
L-au batut cu pietre pe primar pana l-au omorat, apoi l-au aruncat intr-o fantana. Dupa ce s-au racorit, au hotarat sa-l ierte totusi, ca doar sunt crestini. L-au iertat si au plecat la casele lor, ingandurati.
In urmatoarele zile, femeile din sat au observat ca barbatii lor se furisau de acasa si se intalneau, cate doi, ba in padure, ba in vreun hambar, ba intr-un veceu din spatele casei.
Asa ca s-au adunat intr-o seara, pe furis, la caminul cultural, fara sa stie barbatii, si s-au pus la sfat:
- Ati vazut ca barbatii infloresc pe zi ce trece? zise una, cu voce tremuratoare.
- Asta nu-i nimic, racni alta, al meu nici nu mai vrea sa-mi dea maciuca sa i-o sug!
- Asa e, nici mie, nici mie! se auzi in multime.
Deodata, un gand de spaima dadu glas prin gura unei muieri:
- Sa stiti ca barbatii isi sug maciuca unii altora!
Un strigat de groaza se auzi in multimea de femei.
- Ce-i de facut, muierilor, ca ramanem fara maciuci?!
Cea mai indrazneata din ele striga:
- Sa ne unim, sa navalim pe ei, sa-i legam in lanturi si sa-i tinem inchisi in casa, cu mancare si bautura, fiecare cu barbatul ei! Asa o sa aiba fiecare cate o maciuca de supt.
-Uraaa! Pe ei, surorilor! Pentru maciuci, inainteee! racnira toate, ca nebunele, si navalira afara din caminul cultural, dand buzna prin case.
Dar... ce sa vezi? Tot satul era pustiu! Nici tipenie de barbat sau de maciuca lui.
Se vede treaba ca doi barbati erau ascunsi in podul caminului cultural, la un supt de maciuca, si auzisera toata discutia femeilor. S-au furisat in sat si le-au dat celorlalti de stire de urgia care ii astepta. Asa ca toti barbatii si-au luat lumea in cap si au fugit care pe unde a vazut cu ochii.
Legenda zice ca femeile au ramas singure si triste in sat. Unele mai traiesc si azi, in functie de cata maciuca a supt fiecare. Altele au plecat sa-si caute barbatii si au imprastiat povestea prin lume, asa ca femeile de prin alte locuri, sau chiar si barbatii, de cate ori trecea vreun barbat strain, se repezeau sa-i suga maciuca, gandind ca poate vor avea noroc si vor nimeri un barbat din satul binecuvantat.
Si uite-asa, draga mosului, sa stii ca mai sunt in lume, ramasi de pe vremea Aglaiei, barbati cu maciuca binecuvantata, asa cum sunt eu. Dar sunt tare greu de gasit... zise mosul, apoi scoase un geamat stins si muri, tocmai in clipa in care femeia termina sa-i suga maciuca.

16.01.2015

vineri, 13 iunie 2014