miercuri, 19 august 2020

Poezie doar pentru dor


Număra-mi-ar kilometrii norurile

Și culege-m-ar din iarbă dorurile!

Pân' ce-or arde-n ceruri zorurile

Și m-or văzduhi cocorurile...

 


miercuri, 5 august 2020

Am fost vizitați de către extratereștri? O minciună!

De ce să dăm vina pe bieții extratereștri pentru realizările noastre? 

Oamenii, din cauză că sunt deștepți (cu excepția noastră, desigur), au bănuit ei cam dintotdeauna că nu au apărut așa, țuști! ca un găinaț misterios pe mașina proaspăt spălată. Cineva a trebuit să-i găinățeze pe Pământ. Ei, asta l-a învățat bunicul lui Matusalem pe Cain, iar Epopeea lui Ghilgameș a confirmat-o. 

Chiar și filosoful Damigene... Damigene?! Wtf?! 

În fine, ăla care locuia într-un butoi. Foarte ingenios, homeles-ii din ziua de azi s-ar putea inspira de la el, mai ales că acum se găsesc butoaie din plastic, ușor de mutat.

Să revenim: Damigene n-are treabă. Am vrut să zic Descarcătes. Filosoful Descarcătes (sau Descartes pentru francofagi) a zis: Corgito, ergo sum!

Și ce-a pățit?

A murit!

Bine, nu atunci, a murit după vreo câțiva ani, într-un incident amoros: se uita după o gagică și a căzut într-o groapă.


Booon!

Acuma, dacă vorbim de extratereștri, îmi voi pune o întrebare retorică la care vă rog să nu răspundeți și voi: cât de proști să fie extratereștrii ăia ca să consume atâta motorină ca să ajungă pe Pământ?! 

Fraților, eu nu vă spun cu răul, dar băgați-vă mințile în cap! Noi, de exemplu: ce facem noi? Ne chinuim să ajungem pe Marte. Bun, Când o să ajungem pe Marte o să căutăm să ajungem pe Saturn, pe Anus sau care-o mai fi în apropiere. Da' ce să facem acolo? 

Voi v-ați gândit vreodată că o să fiți niște moșnegi într-o bășică de sticlă, care cultivă barabule pe planeta Anus, în anul 22345? S-ar uita tinerii ăștia de pe Pământ la voi cu ăla... zi-i... ăla cu țeavă care te uiți prin el și vezi vecina din blocul celălalt... cum îi zice, frate?! Nu la vecină, bre! La țeavă! Așa, microscopul. S-ar uita la voi cu microscopul și s-ar întreba: 

- Coae, ia uite, mânca-ți-aș, ce face moșu'!

- Dă-l dreacu', culege barabule!

- Da' cum a ajuns acolea?!

- Habar n-am, hai înapoi pe Roportal, ce dracu' mă plictisești cu moșnegii ăia de pe planeta Anus?!


Deci, e nasol. Ne-am blocat pe Anus. Nu mai avem lemne, motorină pentru rachetă, mâncare pentru pisici și ne-au mai rămas doar 80.000 de tone de vodcă.

Acuma, dacă eram mai deștepți, nu plecam să culegem barabule pe Anus, stăteam dracului acasă și cumpăram din piață, de la speculanți!

Da' noi ne-am dus așa, de ambiție, ca să fim mai tari ca rușii, și ne-am dat seama că ne-am blocat!


Booon!


Păi voi gândiți că extratereștrii ăia nu s-au gândit din timp la problema asta? Ce rost ar avea să mergi cu racheta o distanță de 1800 de ani-lumină ca să plantezi niște oameni și niște femei și după aia, în loc să le lași niște televizoare, le trântești niște bolovani de zece kilometri, te joci cu sabia laser și cioplești cărămizi în formă de puzzle la Quatclactalzuazzecatl... dracu' să-l ia, sau cum i-o zice, că mi-am sucit limba și era să-mi înghit omulețul!

Deci faci toate astea și pleci?! Unde pleci? Păi stai așa, frățicule, că nu merge! Eu dacă eram le legam rachetele cu șfoară între ele și înghițeam cheia! Păi nu ți-e rușine?! Ce să facem noi cu bolovanii și cu piramizile ăștia? 

Paranteză: din această cauză au început mayașii să se urce în vârful piramizilor de la ei și să decapiteze întemnițați rezultați din campaniile beligerante anterioare. (Aici am încercat să folosesc un limbaj academic, dar nu mă întrebați ce am vrut să spun, pentru că nu aș putea să vă spun).

După aia au venit spaniolii și l-au fugărit pe Montezuma din Quazaclutlizclatl... ptiu!

În fine, blablabla, asta o știe toată lumea, nu mai trebuie să v-o repet și eu.


Ba da! Extratereștrii s-au gândit din timp la problema asta! (vezi prima frază de după "Booon!"-ul anterior)

Și drept urmare, nu au mai venit așa de departe! Au stat acolo, la ei acasă, unde există inteligență, viteza luminii, aur, tablă, vodcă, dracu', lacu', ce le-o mai trebui lor acolea!

Băi oameni buni, cum ar veni: de ce să mă duc eu în Colorado, U.S.A. să culeg gândaci, dacă pot foarte bine să merg în grădina din spatele casei mele, că e plin de gândaci?!

Păi nu? 

Pe logica asta, de ce să bată săracii extratereștri atâta drum ca să se scalde în balta noastră, când au ditamai bazinoiu' la ei acasă?!


Nu, doamnelor, domnilor, stimați invitați, domnule Președinte, onorată instanță, dragi copii, stimate domnule Președinte de Consiliu Județean! (Întotdeauna mi-am dorit să zic asta, mă scuzați)

Extratereștrii nu ne-au vizitat! Eu nu neg existența lor, neg doar faptul că ar fi putut să fie atât de proști să bată cărarea pân' la noi.

Eu zic că toate chestiile alea, Hedgestone, Piramizile din Kehops, ălealalte piramizi, de la Quatclotlaxactl... dreacu', toate au fost făcute de către oameni, de frica popilor de pe-atunci. 

Păi aveți exemple și în zilele noastre, chestia asta încă nu a trecut! Nu avem noi în România peste 14000 de biserici, bisericuțe, mănăstiri și schituri? Nu avem noi oameni și femei care, exact ca strămoșii noștri coborâți din cocotier, umblă pe genunchi și se tem când tună că s-a enervat sfântul Ilie? Ăștia sunt extratereștri: popii!

Și cu asta am zis tot. 

Vă mulțumesc și să vă dea Dumnezeu sănătate și Măicuța Domnului!

marți, 4 august 2020

Boabă de rouă

  

Apăreai, strălucindă, prin fuioare de ceață

Pe un deget de pin ascuțit și verzui;

Curcubee de raze împletind nimănui

Preschimbai algoritmul și-l numeai "dimineață".

 

Te vedeam, beat și tandru, cu un ochi de poet

Cum cădeai, mângâiată de un vânt trecător

Și mureai pur și simplu, ca un gând călător

Îngropat în uitare de-un gropar desuet.

 

Dar... miracol! Prin fuioare opace de ceață

Răsuflate de seva din verdele-abis

Răsăreai iar și iarăși, inocent compromis

Adunând aurore, construind dimineață.

 

Au mai fost și milenii când cădeai ca și când

Întunericul umed ți-ar fi rupt așteptarea

Dar, când Pinul ți-e tată și mamă ți-e Marea

Tu renaști chiar prin aer, prin albastru, prin gând.

 

Infinit ți-e destinul, curcubeu și chemare

Lac de rouă îți ești din căderi ne-ntrerupte;

Uneori vântu-ți fură din jurnal pagini rupte

Și le-neacă-n corăbii scufundate în mare.

 

Fii mereu curcubeul, răsărit, bob de rouă

Ai răbdare cu vânturi ce te-aruncă-n uitare

Și transformă-te-n Lac, și transformă-te-n Mare 

Când tu și cu Vântu-ți transforma-vă-ți în "vouă"

Poezie colorată


Verde-m-aș, dar galben mi-s
Fusei roșu doar în vis
Negrul m-a împins mereu
Pe strâmb drum spre copârșeu.

A rămas în urmă-mi gri
De zăpezi și poezii
Cuget mov, plătindu-i bir,
Vâslind alb spre cimitir.

Argintiu, privind în sus,
Ochiu-mi mort zice că nu-s.
Dar, portocaliu și hâd,
Vă străveziesc și râd.

Poate-n cer m-oi albăstri
Când culoarea n-a mai fi
Dar nu-mi pasă, fiindcă eu
Sunt color, ca Dumnezeu.

Tra-la-la-la-la-la-leu
Colora-m-ar Dumnezeu.
Și pe voi, cum vă doriți
Numai maro să nu fiți
Ca cartofii cei prăjiți.